Istoria inelului de logodnă

Întâlnit în mai multe culturi ale lumii, inelul de logodnă este un simbol al promisiunii pe care viitorii miri şi-o fac unul altuia, aceea de a deveni soţ şi soţie.

În unele ţări, ambii parteneri poartă inele de logodnă asemănătoare, pe când în altele, doar femeia îl primeşte, fie în momentul când este cerută în căsătorie, fie la scurt timp după.

În Statele Unite şi Mare Britanie, tradiţia spune că achiziţionarea unui inel de logodnă este responsabilitatea bărbatului, dar cuplurile moderne preferă să-l aleaga şi să-l plătească împreună, fiind o investiţie importantă şi un accesoriu care va rămâne pe degetul femeii toată viaţa.

În general, inelul de logodnă se poartă pe inelarul mâinii stângi. În unele ţări europene el se poartă pe dreapta sau se ţine pe mâna stanga până la nuntă, după care e mutat pe dreapta. Dacă şi bărbatul poartă un inel asemănător cu al femeii, în unele culturi nu se mai cumpără şi verighete.

Inelul, simbol al eternităţii

Se crede că inelele au fost folosite de mult timp ca simbol al unei uniuni, datorită formei rotunde. Un cerc perfect, neîntrerupt, fără început şi fără sfârşit a fost considerat simbol al iubirii eterne, care nu se termină niciodată. Nu se ştie cine a dat startul tradiţiei, dar sunt bănuiţi grecii, romanii şi egiptenii. La început, inelele erau făcute din elemente vegetale şi din piele, simbolizând nu numai uniunea cuplului, ci şi legătura lor cu natura.

Atunci, ca şi acum, inelul de logodnă se purta pe inelarul mâinii stangi. Se credea că prin acest deget ar trece o venă care duce direct la inimă, numită „vena amoris”.

Cu timpul, oamenii s-au orientat către materiale mai rezistente. Fiin simbol al eternităţii era ciudat ca inelul să se degradeze în câţiva ani. Romanii foloseau fierul, pe care îl considerau cel mai rezistent material. Pentru ei, inelul nu era neaparat un simbol al dragostei, ci un semn că femeia respectivă aparţine deja unui bărbat.

Lipsiţi de romantism erau şi arabii, căci la ei inelul de logodnă nu era un simbol al dragostei eterne, ci o garanţie că femeia este fidelă. Arabii foloseau inele „puzzle”, realizate din mai multe cercuri, care se desfaăeau când erau scoase de pe deget şi numai cei pricepuţi  - adică bărbaţii - ştiau să le asambleze la loc.

Inelul de logodnă din aur, dovadă a statutului

Preferinţa pentru matalele pretioase a apărut câteva secole mai tarziu, când mirii doreau ca inelul să fie un simbol al statutului lor şi o dovada că au resursele materiale necesare pentru a întreţine o familie.

Probabil tot din acelaşi motiv au apărut inelele de logodnă cu pietre preţioase sau semipreţioase. Pentru mult timp, diamantele au fost prea rare şi prea scumpe ca să şi le permită oricine, aşa că viitorii miri ofereau alte tipuri de pietre.

O tradiţie care încă se mai păstrează în unele ţări spunea că fiecărei luni i se asociază o anumită piatră – ametist pentru februarie, smarald pentru mai, rubin penru iulie, topaz pentru noiemerie – iar mirii alegeau piatra în funcţie de luna nunţii, a logodnei sau dupa data naşterii unuia dintre ei.

Primul inel de logodnă cu diamant

Se pare că primul inel de logodnă cu diamant a fost dăruit în 1477 de un duce austriac. Nu se cunosc multe date despre bijuterie, dar se ştie că pe atunci diamantelor li se atribuiau puteri magice.

Din secolul XIX, când s-au descoperit  zăcăminte mari de diamante, inelele accesorizate cu această piatră au deveni mai accesibile şi tot mai multe mirese au început să primească inelul de logodnă cu diamant.

Coloniştii americani, care erau împotriva opulenţei şi nu agreau bijuteriile, obişnuiau să dăruiască viitoarelor soţii câte un degetar, considerat un simbol mult mai util. Dar femeile, cochete şi pe atunci, preferau să scoată partea de jos a degetarului şi să- poarte permanent ca inel.